marți, 25 august 2009

zambet inefabil


Zambet inefabil

Pentru o clipa ti-am luminat zambetul .
Pentru o clipa ti-am inseninat gandul .
Pentru o clipa numai inima ti s-a topit in inima mea .
Dar...clipa aceea a trecut .
Acum ... e o alta clipa !
Si..m-am ascuns dupa o frunza ,
Sa te privesc cum treci plutind deasupra altor frunze .
(De teama poate sa nu-ti ucida vreo adiere zambetul perfect...)
Nu vreau sa ma mai vezi !
Nu e aceiasi clipa !
Aceea a trecut !
"Panta Rhei "
Nu poti zambi decat o singura data intr-un anume fel !
Sunt fericita ca te-am vazut zambind si-atat .
Sunt doar fericita ca din zambetul tau in clipa aceea a rasarit soarele !

Marieta Mihai

sâmbătă, 22 august 2009

Compasiune si iertare


Pr. Dumitru Staniloae: Compasiune si iertare


Iertare si inviere

“Iertarea este legata de intelegerea slabiciunii celuilalt si a propriei noastre slabiciuni, de nevoia pe care o avem de celalalt. De ce sa nu-l iertam pe celalalt, cand eu insumi ma simt plin de pacate? Care om poate spune ca a facut tot ce putea pentru ceilalti?

Desi stiu ca este bolnav, din comoditate personala spun ca sunt obosit… Predic tot timpul pentru ca nu-mi implinesc toate datoriile fata de ceilalti. Nu fac poate rau, dar nu fac nici bine. Iar aceasta inseamna a-i lasa pe ceilalti in singuratatea si neputinta lor. Se intampla atat de des ca cineva sa simta nevoia de a fi incurajat, ajutat, mangaiat; si nu o fac; sunt mereu pacatos. Atunci de ce sa nu iert celorlalti; de ce sa pretind altora mai mult decat pot sa dau eu insumi?”

Venim la biserica ca sa cerem iertarea pacatelor noastre. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu pentru ca avem constiinta starii noastre de pacatosi: avem datorii fata de Dumnezeu si fata de oameni, fii Sai, si nu suntem in stare sa le platim.Un parinte din vechime spunea ca omul se simte iertat atunci cand nu mai face pacatul, cand simte puterea pe care i-o da Dumnezeu de a nu mai pacatui. Iertarea nu este o achitare; e puterea lui Dumnezeu pe care omul o simte venind in el. Odata ce ne-am marturisit pacatul si am primit iertarea lui Dumnezeu prin preot, ne vine adeseori sa spunem: acum ma simt bine, simt puterea lui Dumnezeu in mine; simt ca El se bucura de mine.

Cand incetez sa mai judec pe vreun om, cand il iert, acesta incepe sa-mi devina simpatic. Relatia mea cu el se schimba. Acelasi lucru se intampla atunci cand ma iarta Dumnezeu. Sfantul Chiril al Alexandriei spunea adeseori ca Dumnezeu ne priveste ca pe fii Sai. Vede pe fata Fiului Sau, fetele noastre. De aceea, spune el, trebuie sa ne rugam lui Iisus, sa ajungem intr-o dispozitie de jertfa, de oferire de noi insine in fata Tatalui. Atunci vom simti iubirea Tatalui. Iertarea este un act de iubire. Daca iert pe cineva, incep sa-l iubesc.”

Ne putem incorpora in Iisus invocandu-L neincetat. Primim atunci comunicarea iubirii Sale compatimitoare pentru toti oamenii. Primim disponibilitatea Sa de a Se darui. Rugandu-ne lui Iisus, ne impartasim de Cel care este intr-o permananta dispozitie de daruire de Sine. Nu noi ne punem in stare de jertfa: nu suntem in stare de aceasta. El singur are in permananta dispozitia de a se darui.

Compasiunea este “o sfasiere interioara pentru oameni”. Hristos e in permanenta in aceasta stare. Slava lui vesnica e slava iubirii care se daruie in mod gratuit si bucuros pentru a-l ajuta pe celalalt. Atunci cand ne daruim celorlalti si pentru ceilalti prin iubire, devenim cu adevarat umani.

Aceasta compasiune biruie asupra mortii. Ea este iubirea mai puternica decat moartea. Murind Lui Insusi pe Cruce, Hristos a omorat moartea. De aceea, intreaga experienta a iertarii se identifica in grade diferite cu o experienta a invierii. “Simtirea spirituala a legaturii cu Hristos este o experienta a comuniunii noastre cu Hristos Cel inviat, prin care avem o pregustare a invierii. Cand il iert pe celalalt, cand sunt iertat, inaintez spre inviere.

Sfantul Duh, Care ne ajuta sa restabilim comuniunea prin iertare, actualizeaza intr-o experienta din ce in ce mai accentuata ceea ce cunoastem prin credinta despre Hristos Cel inviat. Ne face sa simtim duhovniceste legatura cu Hristos. Gustand astfel viata vesnica, anticipam invierea universala pentru care trebuie sa se pregateasca intreaga creatie.

Biserica ii ajuta pe oameni in aceasta lucrare de pregatire personala si a lumii in vederea invierii lor obstesti si a transfigurarii lumii.”

Preluat de pe:www.razbointrucuvant.ro


duminică, 16 august 2009

Tatal nostru


Tatal nostru

Un om avea mai multi copii, dar era foarte suparat, fiindca fiii sai se certau intre ei, purtandu-se cu rautate. Azi asa, maine asa ... intr-un cuvant, intre fiii sai era mereu neintelegere. Mare durere ii pricinuiau tatalui, care ar fi vrut sa-i vada traind in pace si intelegere. Vreti sa va spun cine sunt fratii acestia atat de cruzi unii cu ceilalti ? Suntem noi, oamenii. Noi, toti oamenii, suntem fiii aceluiasi tata: DUMNEZEU. Ne intelegem noi, unii cu ceilalti ? Ne iubim aproapele asa cum ar trebui sa o facem ? Nu-l doare pe Dumnezeu cand vede ca intre oameni e atata neintelegere, minciuni, hotii, razboaie, pacate de tot felul ? De ce ne-a facut Dumnezeu ? Ne-a facut pentru a ne iubi unii pe altii, pentru ca fiecare sa poarte grija celuilalt. Si pentru fiecare bun crestin, pentru fiecare om care traieste fara pacate, in dragoste si intelegere cu cei de alaturi, Dumnezeu se bucura, la fel cum se bucura un tata pentru copiii lui. Iubindu-ne unii pe altii, cautand binele celorlalti mai mult decat pe al nostru, devenim mai buni si mai intelepti. Doar asa ne apropiem, cu fiecare clipa, de Dumnezeu, de dragostea si bunatatea Lui.

"Sa va iubiti unii pe altii, asa cum v-am iubit Eu!"
(preluat de pe "crestinortodox.ro"

Maica Domnului





Maica Domnului reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă.

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

DOUĂ EVLAVII CE NU SE CUVINE
A FI PĂRĂSITE: CINSTIREA CRUCII SI A

MAICII DOMNULUI

…Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!

Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o clasifică: o clemens, o pia dulcis virgo Maria!

Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate!

Pe ea, care-i poate tot una cu afirmaţia – dorinţă a lui Dostoievski: ca doi plus doi să facă uneori şi cinci. Pe femeia cu broboada din piesa lui Diego Fabri (Procesul lui Iisus) care nu şovăie să acopere cu mahrama ei de femeie simplă până şi capul ticălosului care nesilit şi netorturat – şi-a vândut prietenii şi camarazii de luptă.

Pe aceea care neîncetat se roagă pentru dreptate (cum crede Sfântul Isaac Sirul), pe apărătoarea cazurilor disperate, pe neîncetata rugătoare pentru toţi păcătoşii, vinovaţii, greşiţii, marginalii!

Pentru desconsideraţi, ocărâţi, pentru cei de tot singuri, pentru cei care nu au cine să-i iubească, să-i miluiască, să le surâdă (oricât de fugar), să se roage pentru ei!

Cum de-am alunga de la noi (sau am trata-o cu politicoasă indiferenţă) pe aceea care mereu se află în preajma oropsiţilor, ca în cântecul lui Georges Brassens; lângă femeia nevinovată, crunt bătută de un soţ beţiv, lângă copilul alungat din casa părinţilor, lângă schilodul lovit şi ocărât pe stradă de o ceată de derbedei, lângă infirmul nevindecabil pe care nu are cine-l îngriji, lângă torturatul care tocmai nu mai rabdă şi e gata să cedeze…

Nu subtilităţile teologice interesează şi frământă pe oamenii de rând care cred în Maica Domnului şi nădăjduiesc în ajutorul ei suprafiresc.

Nu dacă a fost imaculată din clipa zămislirii ei (dogma imaculatei concepţiuni sau neprihănitei zămisliri, 1854) ori numai din clipa când a răspuns îngerului vestitor “Fie!” şi S-a sălăşluit într-însa Necuprinsul.

Nu dacă s-a înălţat cu trupul la cer prin propria ei putere (dogma Ascensio corporae Beatae Virginis Mariae ad caelum, 1950) ori a fost înălţată prin puterea Fiului ei. Aceste subtilităţi teologice trebuie lăsate în grija cărturarilor competenţi.

Pentru marea masă a oamenilor Maica Domnului e maica mereu gata să ierte, să se roage, să îndrăznească a cuprinde pe Domnul cu temeritatea ei de mamă şi să-L roage pentru sărmanii muritori.

Căci – zice textul – mult poate rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpânului.

Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ruşine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte.

Reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă.

Păcat de cei care o nesocotesc. Li se aplică vorba răposatului cardinal Ottaviani despre atei: ateii nu sunt păcătoşi, sunt nenorociţi.

Nu-mi este ruşine să mi-o închipui pe Maica Domnului zbătându-se, cerând, implorând, intervenind, stăruind; după cum nu-mi este ruşine a mi-o închipui copilăreşte – dar nu eretic – alergând la poarta raiului cu o chisea de argint în mână şi cu mahrama pe braţ ca să întâmpine pe mucenicii Fiului ei, să le ureze bun venit, să-i îmbie cu neînchipuit de bună dulceaţă şi să le şteargă sudoarea frunţii şi sângele cu mahrama ei cea sfântă.

Tare trebuie să se simtă siguri de fariseica lor virtute-dreptate şi tare trebuie să-şi facă râs de milă şi de îndurare, să se prezinte cu fruntea semeaţă la porţile raiului cei care din Maica Domnului fac o „simplă femeie credincioasă”. Bravo lor.

Noi cei de jos, păcătoşii, noi nesigurii de soarta ce ne aşteaptă, noi temătorii de Judecata de Apoi (şi de ispitele şi primejdiile ce ne înconjoară, pe acest pământ bogat în capcane), cum de nu ne-am simţi fericiţi peste măsură că ne putem număra printre cei care cred în milostivirea pururea Fecioarei Marria bucuria tuturor celor necăjiţi?

De aceea bună socotim rugăciunea creştinească dinainte de culcare, cea care uneşte cele două evlavii: „O, preacinstită şi de viată făcătoare crucea Domnului! Ajută-mi cu Sfânta Doamnă Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii în veci, Amin”.

sâmbătă, 1 august 2009

Troparul Adormirii Maicii Domnului ! Post linistit !


Numai tacand si gandindu-te singur ajungi sa intelegi...



”Poate ca trebuie sa simti sudoarea mortii ca sa întelegi, într-adevar, cât de frumoasa e o cupola care straluceste. Pe care, altfel, o privesti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construita. Sau pur si simplu n-o observi deloc.
...................................................................................................................................................................
“ Viata însasi e o stare de tranzit între nastere si moarte… un peron unde te zbati sa ocupi un loc într-un tren… esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra… altul e necajit ca a ramas în picioare pe culoar… altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, ramân pe peron sa astepte urmatorul tren… Si fiecare uita, poate, un singur lucru… ca trenurile astea nu duc nicaieri… cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta în picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren… în cele din urma se vor întâlni toti undeva, într-un desert, unde chiar sinele se transforma în nisip… în loc sa se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calca în picioare, îsi dau ghionturi…”
Octavian Paler

Fericirea e langa noi ...in inimile noastre !



Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.”
Octavian Paler